Același răsarit de lună

Tu ,
îmi creai zâmbete cu cretă de zahăr
îmi sărutai gura pe nisipul mediteranean 
mă alintai cu literele din abecedar 
mai știi cât de copii eram ?
Tu, 
erai grădina mea de jucării 
și cerul florilor de mai 
și cosmosul de bucurii 
acum în vise plâng să stai
mai stai,copile
dă-mi amintirile . 
Brațele-mi sunt lacome ,nebune 
de dorul mâinilor tale 
mi-am rătăcit pașii prin lume 
cum romanița-și pierde din petale
când e furtună.
Cum ne iubeam 
nu mai iubim 
și cum fugeam
nu mai fugim.
Uităm de noi 
dar povestea noastră a rămas undeva în trecut 
și cât de mult m-ar fi durut 
sunt fericită c-am trăit-o amândoi.
Si unde ești acum ,tu, oare ?
știu  că ne leagă  un pămînt 
același răsarit de lună ,
același răsărit de soare.

Pământul râde în flori

ce poate fi mai frumos decât
să ceri iubire și să primești vin roșu
să ceri vin roșu și să primești iubire?
să ceri culoare , liliac și fericire ..
și să primești cuvinte-n împrumut
care te fac să stai în loc atât de mut.
mai stai aici să-nțelegi cu ce se plâng florile
cu ce se râd bucuriile
cu ce se ceartă supărările
cu ce se iubesc zorile .
rămâi străin aproape de cerul tău
dar rămâi aici
acasă ,unde pământul râde în flori
rămâi ,dansează cu iarba ,așa cum fac și eu
să cazi pe ea fără să vrei să te ridici.
acasă e oriunde unde îți sunt ochii ce numără secunde
oriunde unde pământul te lasă să vezi soarele
oriunde .
mă așteaptă și acum două bagaje
e tot ce am,dar nu mi-e frică
cu ele voi pleca și-ntoarce ori de câte ori
primăvara mă va primi la ea ,cum își primește orice rândunică
și nu mi-e frică
pământul râde-n flori oriunde
pe ape , în cer, în aer
chiar de-ai putea fugi,nu te-ai putea ascunde.
nici de aș arde ,nici de-aș deveni cenușă
nu mi-aș lăsa bagajele ce mă așteaptă și acum
la ușă.

Ploile de mentă

Iubesc cu disperare nopțile și ploile reci în care tu nu ești lângă mine 
în care nu-ți pot sorbi mirosul tău ud de ploaie 
iubesc nopțile cu lună în care ești lângă mine ținându-mă imaginar de coapsele-mi
moi și fragile 
intrând în centrul ființe mele doar prin atingerea sânului meu naiv de pofticios
cu degetul tău apăsând puternic și amețitor 
așa cum intră ploaia în pământul setos de furtună
iubesc cu disperare nopțile în care ploaia îmi mângâie 
părul mătăsos de culoarea mierii 
prin care tu pășești cu privirea imunizându-mi ultima dorință 
ultimul extaz al pasiunii intime acute
iubesc nopțile cu ploi cu aromă de mentă
în care ceaiul meu de mentă ești chiar tu 
iubesc sa știu că tu ești ploaia mea atunci când nu plouă
că ești luna atunci când culoarea dimineții mi se așează atent și subtil sub gene
iubesc combinația de ploaie cu tine în pătratul rotund al inimii mele prea tinere
iubesc să știu că nu am nici inimă din cauza tinereții încă imature să perceapă
diferența dureroasă dintre hotarul tău și al ploii pe care o pricep doar eu
iubesc să te știu în mine acolo unde nimeni nu a ajuns vreodată
doar noaptea cu voluptatea ei imens colorată în negru ca și ochii tăi.
iubesc ploaia care ne învelește în nopțile fierbinți de vară
care ne lasă pielea udă de iubire,multă iubire 
iubesc iubirea și ploile care ne scaldă în ea și ploile care plâng împreună cu noi 
pentru ea 
și ploile care ard jalnic când se prăbușesc peste iubirea noastră
sfâșietor de infantilă
ca ploile care izbesc fatal de bolnăvicios asfaltul lunii de august 
ploile care sunt atât de departe și atât de aproape de noi 
iubesc ploile în care ești tu ,cum își iubesc fumătorii țigările 
tu ești țigara mea ,care se topește îndată ce ia contact cu buzele mele desăvârșite
tu,țigara mea dulce cu cea mai puternică concentrație de mentă,mentă pură!
. . ploile cu țigară ,cu lună ,în care tu ești elementul chimic crucial 
în cea mai frumoasă alură poetică nocturnă
iubesc.

El

Da. .era el. Stătea încă înțepenit și parcă se simțea urmărit. .

cu ochii verzi ,mari și grei,secat de privirile mele sarcastice,

de un secol numai culoare ! Ochii lui erau oglinda ochilor mei pentru

că ne adăpostea aceeași nuanță de liniște seculară . .

și mișcările imobile îi conturau corpul înalt și tînăr care

mă făcea de altfel să-l sorb din oase,să-l rănesc,să-l sărut,să-l uit. .să-l vreau în întreaga existență mereu lîngă mine.

Curcubeu

Stau la geam

privesc prin el,

și văd curcubeul,și nu pentru că afară plouă

ci pentru că ochii mei plâng în furtuni

iar afară e soare

vesel,fierbinte 

păpădie în floare.

și stau la geamul peste care..

nu pot decât să văd doar curcubeul 

dar nu-i percep frumusețea culorilor

mi-e străină si profană

nu-i percep vectorul existenței 

în complexitatea lui voluptos de goală

în retina oglinzii din ochii mei 

goi,singuri și bolnavi de triști.

și cât n-aș da. .

sâ pot să-l privesc 

nu prin sticlă,

 ci prin ochii mei ,

undeva,cândva,degrabă,afară

atunci când va ploua torențial,

iar soarele să stea pe cer ,acolo,pentru mine

pentru ochii mei flâmânzi de dor 

care vor sa vadă curcubeul 

dincolo de geamul care mi-a furat atâtea vise

mi-a furat copilul din vise

și visul de a mai trăi visul de copil.

și aș vrea sa plouă ,torențial

iar ochii mei să plouă cu lacrimi de fericire

lacrimi curate 

pur si simplu lacrimi,

iar soarele să-mi readucă curcubeul în ochi

dincolo de geamul casei mele

Curcubeul meu .

Floarea alba

                                                 

                                                     Mi-e dor de tine ,mamă!                                                  

de tine mamă

dor imi este. .

si s-au uscat și ochii

cum se usca și mâna ta

în toamnă

cum se usucă spicu-n poezie

ca spicul din copilărie .

mi-e dor de tine,mamă

de pielea ta,mi-e dor

ce mirosea a iasomnie

și-a dulce de izvor.

miroase-a el și parcă

e și mai răcoare.

de pijamaua ta cu flori

de diminețile-n lentoare

de-mbrățișarea de bumbac 

mi-e dor 

și-atât ma doare 

mamă.

Mi-e dor de vaza plina cu lalele 

ce-nmiresma pereții casei noastre albe

și de aroma existenței tale

și de luminile invoalbe

mi-e dor de tine, mamă

de romanița zâmbitoare 

ce o găseam în părul tău 

și-n așternuturi de mătase

și-n ochii tăi cu soare

de frumusețea și feminitatea ta 

de floarea albă

din colțul gurii calde

de sânii tăi,petale ude 

ce îmi țineau de cald în suflet

și-n colțul feței nude
mi-e dor de tine,mamă!

Dorul

Tu încă ești acolo . .
pe prispa dorului
pe cerul cel de ploaie,
pe cerul cel de apă 
chemându-mă la râul 
de vorbe însetate
să îmi săruți și ochii 
și urma desenată.

Tu mai rămâi acolo
când voi veni prin lanuri
ce-or arde în tăcere,
și-n viscole sculptate.
să zbori ca fluturele galben
și să trăim o zi ca el 
pe-o foaie . .
să plângă stele pentru noi
și să dansăm în ploaie.

Măi,dorule nebun ,
mirosul tău de poamă verde
de ploaie arsă
de toamnă și de iarnă 
tu inimă nu ai,
nu ai nici stradă
prea tânăr ești
să ai casă de lut 
pustiu e ochiul tău și mut. .
și prea bătrân să-ț faci sicriu 
din dorul meu născut
și un mormânt la casa ta straină.

Ploaia

Octombrie ,cine ești?

Octombrie ,cine ești?

Am deschis ochii spre sfârșitul existenței tale era toamnă pe atunci într-o zi de octombrie. Mi-am umplut plămânii de dorință cu aroma ei fragilă dorința de a trăi dorința de a visa și iubi aproape tangibilă.
M-a îmbrățișat octombrie cu o mângâiere voluptoasa sub lovitura acului de ceasornic într-o seara de duminică alunecând ușor spre doisprezece în miez de noapte și-atunci poate.. nu aveam de unde să știu că mă voi înstrăina de tine bătrânul meu octombrie. Plângeam când îți văpăiai frunzele roșii așa cum îmi erau ochii de plâns din iubirea ce ți-o purtam firesc atât de naivă și fragilă îmi era iubirea atât de ceresc. M-am înstrăinat de tine dar te țin minte cum erai atunci cum nu își uită marinarii marea nici iubitorii iubirile nici poeții poeziile nici cerul ploile nici pictorii foile în care-și picteaza dorul nici vântul norul pe care-l dansează deasupra toamnei. Soarele e tot mai mic în diametru la orizontul ochilor mei tu te dezbraci de hainele-ți ca niște scântei ce-mi atârnă ca pânza de ochi-mi, și ploile-ți sunt mai reci ca gândul te-au plouat verile te-au înverzit primăverile te-au îmblânzit iernile dalbe cu faldurile hlamidei albe Octombrie. Cu-alura ta împestrițată de soare mi-ai devenit refren în visul vieții îngălbenesc în răceala ta lângă focul străin pe aleele-ți pline de aur mă aștepți de ani iar eu nu mai vin. De ce închizi ochii pe jumătate,în joacă? sau îți sunt grele pleopele de promoroacă? iar eu nu-ți sunt aproape să te sărut pe gene mi-e prea adânc somnul ,pare-mi-se .. al meu octombrie,garnitură de vise. parfumul tău mă dezbracă de frici chiar și-atunci când nu ești aici să mă ții de mână am nevoie de timpul tău

Adăugați o legendă

de trandafirii din părul tău de tine îmi cânți în atâta culoare că-mi ploua cu soare de luni până luni de ani de zile. astăzi sunt aici mâine nu știu m-am înstrăinat și-atât de lungi îmi sunt nopțile și-atât de reci și nici acum nu știu octombrie,tu cine ești?