Octombrie ,cine ești?
Am deschis ochii spre sfârșitul existenței tale
era toamnă pe atunci
într-o zi de octombrie.
Mi-am umplut plămânii de dorință
cu aroma ei fragilă
dorința de a trăi
dorința de a visa și iubi
aproape tangibilă.
M-a îmbrățișat octombrie cu o mângâiere voluptoasa sub lovitura acului de ceasornic într-o seara de duminică alunecând ușor spre doisprezece în miez de noapte și-atunci poate.. nu aveam de unde să știu că mă voi înstrăina de tine bătrânul meu octombrie. Plângeam când îți văpăiai frunzele roșii așa cum îmi erau ochii de plâns din iubirea ce ți-o purtam firesc atât de naivă și fragilă îmi era iubirea atât de ceresc. M-am înstrăinat de tine dar te țin minte cum erai atunci cum nu își uită marinarii marea nici iubitorii iubirile nici poeții poeziile nici cerul ploile nici pictorii foile în care-și picteaza dorul nici vântul norul pe care-l dansează deasupra toamnei. Soarele e tot mai mic în diametru la orizontul ochilor mei tu te dezbraci de hainele-ți ca niște scântei ce-mi atârnă ca pânza de ochi-mi, și ploile-ți sunt mai reci ca gândul te-au plouat verile te-au înverzit primăverile te-au îmblânzit iernile dalbe cu faldurile hlamidei albe Octombrie. Cu-alura ta împestrițată de soare mi-ai devenit refren în visul vieții îngălbenesc în răceala ta lângă focul străin pe aleele-ți pline de aur mă aștepți de ani iar eu nu mai vin. De ce închizi ochii pe jumătate,în joacă? sau îți sunt grele pleopele de promoroacă? iar eu nu-ți sunt aproape să te sărut pe gene mi-e prea adânc somnul ,pare-mi-se .. al meu octombrie,garnitură de vise. parfumul tău mă dezbracă de frici chiar și-atunci când nu ești aici să mă ții de mână am nevoie de timpul tău
de trandafirii din părul tău
de tine
îmi cânți în atâta culoare
că-mi ploua cu soare
de luni până luni
de ani de zile.
astăzi sunt aici
mâine nu știu
m-am înstrăinat
și-atât de lungi îmi sunt nopțile
și-atât de reci
și nici acum nu știu
octombrie,tu cine ești?
M-a îmbrățișat octombrie cu o mângâiere voluptoasa sub lovitura acului de ceasornic într-o seara de duminică alunecând ușor spre doisprezece în miez de noapte și-atunci poate.. nu aveam de unde să știu că mă voi înstrăina de tine bătrânul meu octombrie. Plângeam când îți văpăiai frunzele roșii așa cum îmi erau ochii de plâns din iubirea ce ți-o purtam firesc atât de naivă și fragilă îmi era iubirea atât de ceresc. M-am înstrăinat de tine dar te țin minte cum erai atunci cum nu își uită marinarii marea nici iubitorii iubirile nici poeții poeziile nici cerul ploile nici pictorii foile în care-și picteaza dorul nici vântul norul pe care-l dansează deasupra toamnei. Soarele e tot mai mic în diametru la orizontul ochilor mei tu te dezbraci de hainele-ți ca niște scântei ce-mi atârnă ca pânza de ochi-mi, și ploile-ți sunt mai reci ca gândul te-au plouat verile te-au înverzit primăverile te-au îmblânzit iernile dalbe cu faldurile hlamidei albe Octombrie. Cu-alura ta împestrițată de soare mi-ai devenit refren în visul vieții îngălbenesc în răceala ta lângă focul străin pe aleele-ți pline de aur mă aștepți de ani iar eu nu mai vin. De ce închizi ochii pe jumătate,în joacă? sau îți sunt grele pleopele de promoroacă? iar eu nu-ți sunt aproape să te sărut pe gene mi-e prea adânc somnul ,pare-mi-se .. al meu octombrie,garnitură de vise. parfumul tău mă dezbracă de frici chiar și-atunci când nu ești aici să mă ții de mână am nevoie de timpul tău
 |
| Adăugați o legendă |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu