El

Da. .era el. Stătea încă înțepenit și parcă se simțea urmărit. .

cu ochii verzi ,mari și grei,secat de privirile mele sarcastice,

de un secol numai culoare ! Ochii lui erau oglinda ochilor mei pentru

că ne adăpostea aceeași nuanță de liniște seculară . .

și mișcările imobile îi conturau corpul înalt și tînăr care

mă făcea de altfel să-l sorb din oase,să-l rănesc,să-l sărut,să-l uit. .să-l vreau în întreaga existență mereu lîngă mine.

Curcubeu

Stau la geam

privesc prin el,

și văd curcubeul,și nu pentru că afară plouă

ci pentru că ochii mei plâng în furtuni

iar afară e soare

vesel,fierbinte 

păpădie în floare.

și stau la geamul peste care..

nu pot decât să văd doar curcubeul 

dar nu-i percep frumusețea culorilor

mi-e străină si profană

nu-i percep vectorul existenței 

în complexitatea lui voluptos de goală

în retina oglinzii din ochii mei 

goi,singuri și bolnavi de triști.

și cât n-aș da. .

sâ pot să-l privesc 

nu prin sticlă,

 ci prin ochii mei ,

undeva,cândva,degrabă,afară

atunci când va ploua torențial,

iar soarele să stea pe cer ,acolo,pentru mine

pentru ochii mei flâmânzi de dor 

care vor sa vadă curcubeul 

dincolo de geamul care mi-a furat atâtea vise

mi-a furat copilul din vise

și visul de a mai trăi visul de copil.

și aș vrea sa plouă ,torențial

iar ochii mei să plouă cu lacrimi de fericire

lacrimi curate 

pur si simplu lacrimi,

iar soarele să-mi readucă curcubeul în ochi

dincolo de geamul casei mele

Curcubeul meu .

Floarea alba

                                                 

                                                     Mi-e dor de tine ,mamă!                                                  

de tine mamă

dor imi este. .

si s-au uscat și ochii

cum se usca și mâna ta

în toamnă

cum se usucă spicu-n poezie

ca spicul din copilărie .

mi-e dor de tine,mamă

de pielea ta,mi-e dor

ce mirosea a iasomnie

și-a dulce de izvor.

miroase-a el și parcă

e și mai răcoare.

de pijamaua ta cu flori

de diminețile-n lentoare

de-mbrățișarea de bumbac 

mi-e dor 

și-atât ma doare 

mamă.

Mi-e dor de vaza plina cu lalele 

ce-nmiresma pereții casei noastre albe

și de aroma existenței tale

și de luminile invoalbe

mi-e dor de tine, mamă

de romanița zâmbitoare 

ce o găseam în părul tău 

și-n așternuturi de mătase

și-n ochii tăi cu soare

de frumusețea și feminitatea ta 

de floarea albă

din colțul gurii calde

de sânii tăi,petale ude 

ce îmi țineau de cald în suflet

și-n colțul feței nude
mi-e dor de tine,mamă!

Dorul

Tu încă ești acolo . .
pe prispa dorului
pe cerul cel de ploaie,
pe cerul cel de apă 
chemându-mă la râul 
de vorbe însetate
să îmi săruți și ochii 
și urma desenată.

Tu mai rămâi acolo
când voi veni prin lanuri
ce-or arde în tăcere,
și-n viscole sculptate.
să zbori ca fluturele galben
și să trăim o zi ca el 
pe-o foaie . .
să plângă stele pentru noi
și să dansăm în ploaie.

Măi,dorule nebun ,
mirosul tău de poamă verde
de ploaie arsă
de toamnă și de iarnă 
tu inimă nu ai,
nu ai nici stradă
prea tânăr ești
să ai casă de lut 
pustiu e ochiul tău și mut. .
și prea bătrân să-ț faci sicriu 
din dorul meu născut
și un mormânt la casa ta straină.

Ploaia

Octombrie ,cine ești?

Octombrie ,cine ești?

Am deschis ochii spre sfârșitul existenței tale era toamnă pe atunci într-o zi de octombrie. Mi-am umplut plămânii de dorință cu aroma ei fragilă dorința de a trăi dorința de a visa și iubi aproape tangibilă.
M-a îmbrățișat octombrie cu o mângâiere voluptoasa sub lovitura acului de ceasornic într-o seara de duminică alunecând ușor spre doisprezece în miez de noapte și-atunci poate.. nu aveam de unde să știu că mă voi înstrăina de tine bătrânul meu octombrie. Plângeam când îți văpăiai frunzele roșii așa cum îmi erau ochii de plâns din iubirea ce ți-o purtam firesc atât de naivă și fragilă îmi era iubirea atât de ceresc. M-am înstrăinat de tine dar te țin minte cum erai atunci cum nu își uită marinarii marea nici iubitorii iubirile nici poeții poeziile nici cerul ploile nici pictorii foile în care-și picteaza dorul nici vântul norul pe care-l dansează deasupra toamnei. Soarele e tot mai mic în diametru la orizontul ochilor mei tu te dezbraci de hainele-ți ca niște scântei ce-mi atârnă ca pânza de ochi-mi, și ploile-ți sunt mai reci ca gândul te-au plouat verile te-au înverzit primăverile te-au îmblânzit iernile dalbe cu faldurile hlamidei albe Octombrie. Cu-alura ta împestrițată de soare mi-ai devenit refren în visul vieții îngălbenesc în răceala ta lângă focul străin pe aleele-ți pline de aur mă aștepți de ani iar eu nu mai vin. De ce închizi ochii pe jumătate,în joacă? sau îți sunt grele pleopele de promoroacă? iar eu nu-ți sunt aproape să te sărut pe gene mi-e prea adânc somnul ,pare-mi-se .. al meu octombrie,garnitură de vise. parfumul tău mă dezbracă de frici chiar și-atunci când nu ești aici să mă ții de mână am nevoie de timpul tău

Adăugați o legendă

de trandafirii din părul tău de tine îmi cânți în atâta culoare că-mi ploua cu soare de luni până luni de ani de zile. astăzi sunt aici mâine nu știu m-am înstrăinat și-atât de lungi îmi sunt nopțile și-atât de reci și nici acum nu știu octombrie,tu cine ești?